duminică, 10 mai 2020

Ghid practic despre cum să primești amendă în vreme de pandemie

Locație: Răcășdia, Caraș-Severin

Data: 17 - 18 aprilie 2020

Timp de citire articol: 13 minute



           N-ai ce face acasă? Te plictisești crunt între pereții apartamentului? Visezi la libertate? La mici și grătare? Ți-e dor de adrenalină? Vrei să evadezi și nu știi cum? Te pot ajuta eu. Dacă urmărești pașii simpli de mai jos, îți garantez că vei reuși să primești amendă.

           Pasul 1:

           Bifează în declaratia pe proprie răspundere punctul 2 și 4, fă plinul la mașină, oprește-te la un magazin, aruncă niște hartie igienică în portbagaj, câteva baxuri cu apă și eventual un pachet cu drojdie ca să arăți ca ești bogat și pleacă la sat să-ți vizitezi părinții, dar nu uita că e foarte important să iei și bicicleta cu tine.

           Pasul 2:

           Nu uita că planul tău e să evadezi și să primești amendă, deci, a doua zi după ce ai ajuns la sat, urcă-te din nou în mașină și pleacă să vânezi un miel că doar e Paștele, dar de data asta fără declarație că cine poate să te pândească într-un sat cu 2000 de locuitori daca nu miliția?

           Pasul 3:

           Nu o lua pe strazi lăturalnice, mergi exact pe strada principală până când te oprește miliția și iți cere declarația. Tu chiar dacă nu o ai, cu o calmitate nemaipomenită, îi înmânezi declarația din ziua precedentă și aștepți reacția care este cam așa: "Știți că astăzi suntem în data de 17, nu 16?". Tu, răspunzi cu DA. Pentru că ești sincer, te avertizează verbal și te lasă să pleci liniștit, dar nu însă înainte de a-ți lua datele din CI.

           Pasul 4:

           Iți vezi de viața ta liniștit până când primești procesul verbal de contravenție prin poștă care ca să fie sigură că te încadrezi în termenul de 15 zile pentru plată la 50%, îți ștampilează plicul cu anul 2022. Desfaci plicul și aflii că ești posesorul direct al unei amenzi în valoare de 2000 lei iar dacă ești cetățean responsabil și o plătești în 15 zile de la data comunicării, adică 24.04.2022, beneficiezi de o reducere uluitoare de 1000 lei. 



Beneficiezi totodată de o reducere la tăcere căci în singurul loc de pe procesul verbal unde poți să înjuri pe cine vrei, adică la "ALTE MENȚIUNI /OBIECȚII", este scris:

" Nu este de față la întocmirea p.v.c.c."

          Pasul 5:

          Enervat că ți s-au încălcat niște drepturi, faci pe avocatul și stai căteva ore să cauți articole din OG-uri care te pot apăra, le pui frumos pe hârtie într-un document care se numește "PLÂNGERE CONTRAVENȚIONALĂ" și după ce plătești amenda, cu dovada plății, copia după PV, CI, plicul cu data SF și chitanța plății timbrului judiciar, trimiți totul la judecătorie. Fericit, desfaci o sticlă de vin și bei conținutul până primești răspuns, dar vezi, că s-ar putea sa bei cam multe...

          Revin la data de 17 aprilie, după momentul întâlnirii cu miliția, când fericit că am scăpat, mi-am pus doua cob-uri pe bicicletă, ceva de-ale gurii și am luat-o la pedală, peste deal spre locul secret de întâlnire cu bunul meu tovarăș, Ghiță, care și el venea tot incognito din satul lui de oameni cărbunari, denumit chiar așa. Planul era să facem o tură lejeră de două jumătăți de zi pe la Cetatea Socolari, ochiul Beiului, cascada Beușnița 1 și 2, izvoarele Beiului, păstrăvăria Bei, și cascada Văioaga.

          Zis și făcut. Ne întâlnim în locul secret din Socolari și începem ascensiunea spre cetate.


 Chiar dacă avem biciclete de trekking, cauciucurile noastre de șosea dansează pe piatra cubică din vechiul drum roman și bineînțeles, combinația asta ne tăbăcește fundurile. Nu ne dăm bătuți nici după ce parcurgem primul kilometru:) Înaintăm încet dar sigur prin ceea ce îmi place să numesc pseudo-stepa munților Aninei. 

O varitate enormă de ierburi dansează elegant în bătaia caldă a Coșavei. Mă bucur pentru fiecare plantă și mai ales când întâlnesc specii precum Helleborus viridis 


și Ornithogalum divergens Boreau, care în zona asta infloresc mai repede. 


Ridic capul din buruieni și observ că în fața mea apare o formațiune calcaroasă cu aspect de balenă, iar sus, pe spatele ei, se vede puțin din ceea ce a fost o dată Cetatea medievală Socolari, sau cetatea Ilidia,sau cetatea Maria Tereza, sau cetatea Beiului sau poți să o numești cum vrei.


 Urcăm printre tufele de liliac inflorit și ajungem la zidul care încă stă mărturie în fața timpului cum că acolo a fost cetatea construită de câtre voievodul Ardealului, Kan Lorincz pe la 1250 și care după moartea acestuia a devenit cetate regală. Legenda "Șiretenia Mariei Terezia", extrasă din volumul "Alexander Tietz și Banatul Montan, spune că "în vreme de război, împărăteasa Maria Terezia fu împresurată de turci în Cetatea Socolari, iar turcii erau cu mult mai numeroși decât oștenii din cetate. Ca să scape teafără, împărăteasa se folosi de un vicleșug: ceru să se potcovească caii invers și părăsi cetatea în toiul nopții alături de ostașii ei, lăsând în interiorul ei o bătrânică. Ea făcu foc mare și lăsă să se ridice rotocoale mari de fum desupra zidurilor. La mijirea zorilor, când turcii văzură urmele caior care păreau că urcă din vale spre cetate și rotocoalele de fum, crezură că se primiseră întăriri, iar în cetate se pregăteau bucatele pentru o mare armie. Ei renunțaseră astfel să mai atace cetatea și plecară." Totuși turcii insistă și la 1551 este distrusă iar astăzi încă se mai vede o parte din zidul de împrejmuire a cetății. 

Partea cea mai spectaculoasă e că de sus ai un punct de belvedere deosebit. La Sud-Vest se deschide toată valea Carașului și dacă este senin, vezi absolut tot până la Dunăre, iar la Nord-Est ai munții Aninei cu pădurile sale dese de fag și dacă știi unde să te uiți, zărești molidișul ce înconjoară Ochiul Beiului. Ar merita și o campare cu cortul peste noapte acolo.


            Lăsăm cetatea în spate, ne luam bicicletele și începem să coborâm pe drumul forestier care duce spre intrarea în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Drumul e sălbăticit, vegetația începe să-l înghită tot mai mult dar îmi place acest lucru. Coborâm încet printre pietre, frunze și bolovani, în simfonia minunată a păsărilor, a vântului și a scârțâiturilor plăcuțelor pe discurile de frână. 


După nici 15 minute, ne intersectăm cu drumul care vine de la păstrăvăria Bei și care duce spre Ochiul Beiului. Noi facem stânga și mergem spre izvor, bineînțeles, pe malul drept al Beiului. Acum avem și râul ca instrument muzical, cu micile cascade pe care le formează.  Dar simfonia noastră e perturbată de eșapamentele a patru motoare de enduro care au trecut pe lângă noi. Instant mi-au venit în minte experientele neplăcute cu enduriștii tot într-o arie protejată, munții Tarcu mai exact, dar despre asta am scris la timpul respectiv, articol pe care-l puteți citi aici: https://prosit-blogum.blogspot.com/2012/10/tarcule-gradina-mare.html  .  Trecem de motocicliști și ajungem rapid la Ochiul Beiului, o adevărată comoară naturală despre care legenda spune că fiul unui renumit bei care locuia în cetatea Socolari, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi care  îi poartă numele, dar și culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viață, tânărul bei și-a pus capăt zilelor, în același loc. De altfel, lacul are forma unui crater oval sau al unui ochi cu diametrul de cca. 20 m. Lacul are o adâncime de 3,6 m și este atât de limpede încât pe fundul lui se pot vedea păstrăvii care înoată liniștiți. Datorită izvorului puternic care îl alimentează, Ochiul Beiului nu îngheață niciodată, păstrându-și o temperatură constantă între 4 și 8 grade celsius, acest fapt determinând multe păsări migratoare să se oprească aici pe timpul iernii, cu atât mai mult cu cât toată zona Cheilor Nerei are influențe climatice submediteraneene.


            Ne înărcăm bateriile și plecăm mai departe spre Cascada Beușnița 1, care se află la aprox. 30 minute de mers pe jos de Ochiul Beiului. Din fericire cascada are apă și chiar daca nu este multă, ne oferă o imagine spectaculoasă.


            La vreo 15 minute de mers, mai sus, se află sora Cascadei Beușnița, și anume, Cascada Beușnița 2, la fel de spectaculoasă dar care nu se bucură de popularitatea surorii sale, asta poate prin prisma faptului că este ceva mai izolată. 


Și dacă tot am ajuns aici, merită să bâjbâi pe o potecă nemarcată ca să ajungi la locul de unde izvorăște râul Bei. Acolo, timpul stă în loc, ești undeva în inima unor munți joși dar foarte sălbatici. Nu se aude nimic decât ciripitul păsărilor și șușurul liniștit al apei care izbucnește din pământ.  Și cănd te gândești că izbucul acela dă naștere tuturor frumusețiilor din aval...te face să te simți mic mic în fața naturii. Zăbovim câteva momente acolo și imi amintesc cu plăcere de vremea când eram copil și mergeam cu tatăl meu pe aceleași trasee. Probabil de la el am preluat dragostea pentru natură și totodată grija și respectul față de ea. Semințele naturii au fost semănate încă de atunci și nu e de mirare că acum au început să rodească și să să aduc natura în oraș cu ajutorul profesiei mele. 


            O luam la pas înapoi și ne bucurăm și de coloritul intens al frunzelor printre ultimele raze de soare ale zilei.


 Ajungem din nou la poiana dintre Ochiul Beiului și Cascada Beușnița, unde ne hotărâm să instalăm cortul. Găsim o insuliță în albia râului și aprindem un mic foc, în jurul căruia depănăm amintiri și povestim tot felul de legende până când ajungem să nu mai credem nici care în propriile povești și ne punem să dormim în brațele deschise ale pădurii de fag.


            Pentru că avem program de voie, ne trezim pe la ora 10:00 cu spatele înțepenit de la confortabilul izopren întins pe pământ, dar sunt fericit că am onoarea să mă trezesc în inima naturii. Ce poate fi mai revigorant și motivant decât asta?


 Nu ne grăbim deloc și după ce am savurat deliciosul mic dejun cu leurdă direct de la sursă, ne echipăm și începem să pedalăm lejer spre păstrăvăria Bei, care în perioada asta de carantină, este de-a dreptul de nerecunoscut. 


Poiana este complet goală și singurele persoane prezente sunt pădurarul Florin de la Cărbunari și familia lui. După ce a lu' Becica copil șade câta la givan cu consăteanul lui, plecăm mai departe și nu ne oprim decât în drept cu semnul care ne spune că la doar câțiva metri de drum se află cascada Văioaga. Nu știu cum , dar pe aceasta n-am văzut-o până acum, dar nu se lasă mai prejos decat cascadele de mai sus, este la fel de spectaculoasă.


            De aici nu mai avem mult până la podul Bei, unde, după ce impărțim ultima ciocolată și ne uităm peste hărțile de pe panourile de informare turistică, ne despărțim căci localitățile noastre se află în directii diametral opuse. Ghiță merge prin tundele, pe lânga Nera, spre Sasca, iar eu încep să urc pe drumul asfaltat care duce spre Potoc. 


La ieșirea din pădure și aproape de intrarea în sat, ma opresc pentru câteva minute să mai admir frumusețea sălbatică a dealului pe care a fost cândva cetatea Socolari.


            Apoi, super liniștit și fericit, pornesc încet, peste deal, pe drumuri agricole, spre satul copilăriei mele, Răcășdia, de care mă leagă multe experiențe frumoase care au contribuit puternic la formarea mea ca adult.


sâmbătă, 2 mai 2020

Haihui prin Tenerife


Locație: Tenerife, Spania
Dată: 18 ian. - 6 feb. 2020
      Timp de citire articol: 20 min.

      
      M-am decis să reactivez blogul, după aproape șase ani de inactivitate. Nu mai sunt familiarizat cu interfața simplă a blogului, cu tastele care îmi înșiră gândurile ca pe un portativ, nici măcar cu gândurile mele vis-a-vis de anumite activități pe care le fac. Mă simt ciudat dar totuși îmi place ciudățenia asta. Să vedem ce iese!
        Am trecut printr-o perioadă de maturizare în anii aceștia, perioadă în care, sper eu, să fii învățat câte ceva, astfel încât, pe viitor să am capacitatea de a-mi gestiona mai bine viața personală. În toți acești ani, am terminat facultatea, masterul, m-am căsătorit, am pornit un Start Up, am încercat să mă descurc cu toate dar se pare că n-am știut să-mi setez prioritățiile astfel că, de câteva luni am căpătat un alt statut social, cel de bărbat divorțat. Acesta cred că e apogeul maturității mele până la împlinirea celor 30 ani, care nu s-a întâmplat cu mult timp în urmă.
        Și cum poți trece mai bine peste o perioadă așa stresantă? Stând cu tine însuți, cu gândurile tale, analizându-ți greșeliile, punctele forte, cunoscându-te mai bine, descoperindu-te... Drept urmare, am lăsat aproape totul deoparte, mi-am luat bicicleta în spinare și am emigrat pentru trei săptămâni în Tenerife, locul veșnicei primăveri sau cum spun spaniolii, ” La isla de la eterna primavera”.
        Am zburat prin Barcelona, cu o escală de 24 ore în capitala catalană, tocmai pentru a vedea și eu câte ceva din orașul lui Gaudi.

 Bineințeles La Sagrada Familia și parcul Guel au fost principalele obiective văzute.

La fel am făcut și la întoarcere, dar de data aceasta am lăsat istoria si vibe-ul orașului deoparte în detrimentul unei sesiuni de BikeFitting sub atenta baghetă a profesioniștilor de la #velodrombarcelona, care, sper eu să îmi fi găsit poziția corectă pe bicicletă astfel încât să nu mă mai doară toate cele când pedalez.
        Revenind la Tenerife, am decis să împart vacanța în două: prima jumatate în NordEst și cea de-a doua în Sud. În felul acesta am avut ocazia să explorez mai multe zone ale insulei, chiar dacă au rămas multe locuri nevăzute de mine. Între Nord și Sud este o discrepanță enormă, bineînțeles datorită peisajelor. 
         Nordul abundă în vegetație luxuriantă de la care nu îți mai poți lua ochii și în privința căreia nu te mai oprești din mirare. Tot felul de plante care mai de care mai exotice, colorate și mai frumoase, asta chiar și in condiții de iarnă. Este cea mai fertilă regiune din Tenerife. Plantațiile de bananieri, podgoriile și fermele de roșii stau mărturie în fața acestei agriculturi infloritoare. Și cum întorsul capului după plante (nu după femei:) ) este defectul meu profesional,  am decis să vizitez grădina botanică sau Jardin botanico din Puerto de la Cruz, 

umilul sat pescăresc transformat în oraș port după îngroparea  marelui port Garachio sub lavă în timpul erupției vulcanice din 1706 și care până în anii 1960 când s-a construit autostrada ce leagă Nordul de Sud, a fost destinația preferată a turiștilor.
           Grădina botanică de acum, a fost înființată în 1788, în urma unui decret emis de Carlos al III-a , ca ”grădină de aclimatizare” a plantelor aduse din Americi și care urmau să decoreze grădinile regale de la Madrid. Aclimatizarea acestora în Tenerife a avut loc cu succes dar mutarea plantelor pe continent a avut un impact nu tocmai plăcut pentru ele, acestea nesupraviețuind iernilor spaniole. Astfel, de-a lungul timpului, plantele rămase s-au dezvoltat și grădina și-a îmbogățit constant colecțiile cu plante incepând de la banale varietăți de smochini, mango, palmieri, arbori de cafea, de scorțișoară, Strelitzia până la rarități din specii precum Coussapoa Dealbata din America de Sud, care arată ca un extraterestru tocmai datorită rădăcinilor aeriene care s-au dezvoltat pentru a susține greutatea enorma a ramurilor trunchiului. 

O alta specie interesantă este și Enterolobium contortisiliquum, un arbore a cărui semințe au forma urechii umane și despre care legenda spune că prin intermediul miilor de ”urechi”, arborele ascultă tot ce se întâmplă în pădure. Am luat și eu câteva semințe, să văd dacă pot să audă simfonia drujbelor din pădurile patriei. După jumătate de zi plimbată prin grădină am flâmânzit și m-am așezat la una din mesele restaurantului de vis-a-vis de grădină, care culmea, deși se află pe țărmurile Atlanticului, se numește ”Black Sea”, unde am savurat cu plăcere o porție de merluciu cu legume și o bere neagră Maestra Dunkel .

             La câțiva kilometri mai sus, se află minunatul oraș încărcat de istorie care poate fi numit un muzeu în aer liber, și anume La Orotava.  Străzi pietruite, case splendide cu balcoane de lemn lucrate minuțios, magazine artizanale cu produse de calitate, restaurante unde se servesc mâncăruri delicioase și vinuri locale de calitate, sunt elemente care te fac să simți cu adevărat pulsul tradițional al orașului, printre singurele de acest gen de pe insulă. La Orotava are un rol important și datorită amplasării sale la ”porțile” parcului național El Teide, vulcanul care tronează  somnolent dar măiestruos centrul insulei.

             Din La Orotava sunt 40 km până la baza telefericului care urcă zilnic sute de turiști aproape de varful vulcanului. Am urcat și cu bicicleta pe acest drum până la peste 2200 m. alt. unde ajunge șoseaua dar cele aproape 4 ore de efort susținut au meritat căci peisajele marțiene de pe platoul vulcanului te lasă fără cuvinte.

 N-am vrut să mă opresc aici, drept urmare am revenit după câteva zile pentru a escalada la propriu vârful vulcanului. O drumeție de neuitat pe care am împărțit-o în două zile. În prima zi am urcat de la cota 2200 la 3260, înnoptând în luxosul refugiu Alta Vista del Teide, care se află la aprox. o oră și jumătate de vârf. 

Cu toate că starea de amețeală, durerile de cap și frisoanele cauzate de insolația făcută și combinată cu altitudinea m-au cam dat peste cap, a doua zi, cu noaptea în cap, la ora 6 eram fresh și pregătit să atac varful la lumina frontalei. După aprox. 1 h și 40 min. eram pe vârf, la 3718 m, urmărind cu lacrimi în ochi frumusețea răsăritului soarelui 

și savurând cu poftă din ceea ce insemna pentru mine tortul care aniversa cei 30 ani de existență. 

Un sentiment ce nu îl pot descrie nici în cuvinte rostite, nici în cuvinte scrise, este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată... bucuria unui răsărit de soare.
Coborârea am făcut-o pe alt traseu din dorința de a vedea mai mult din rămășițele vulcanului. După sute de metri parcurși doar peste lavă vulcanică, am ales să urc și pe un vulcan secundar format în jurul craterului mamă.

 Pico Viejo, situat la 3134 m, te lasă cu gura căscată, căci craterul său aproape perfect rotund, are un diametru de 800 m și îți dă șansa să îți imaginezi că ești în centrul unei activități vulcanice, chiar dacă cel care încă fumegă și duhnește a sulf este El Teide. Pico Viejo însă, te impresionează cu forma s-a intactă a unui crater imens.

             Mai apoi, traseul șerpuiește prin pustiu mulți km., printre lavă vulcanică pietrrificată, ierburi uscate și praf. M-am simțit super bine și aveam o stare de spirit pe care mi-aș dori să o am zilnic. Mă simțeam ca un pământean pe marte, bucurându-se de un spectacol de culori pe care valurile de magmă il oferea, de la negru, la stacojiu, la maroniu, gălbui, până la roșu. Ca cireașă peste tort au fost inflorescențele uscate de Echium wildpretii, care și ele mă făceau să visez.

  Mai jos, aproape de ieșirea pe șosea, se ridică formațiunile stancoase Roques de Garcia, cu forme bizare care mai sunt denumite și Degetul lui Dumnezeu. Eu le-am asemanat cu babele din Bucegi  și le-am numit ”babele canariote”, că-s mai exotice. 

Odată ieșit pe șosea, civilizația apare pentru scurt timp, pe langă Hotel Parador, singurul hotel aflat la peste 2000 m de pe insulă, dar dispare la fel de repede, căci dacă te îndepărtezi putin revii în sălbăticie. Mai aveam de mers încă 4 km. până la baza telefericului, locul de unde aveam să mă urc în autobuz. Parca eram in Texas, pe o șosea care nu se mai termina....ciudat sentiment, dar și acesta mi-a plăcut:)

             Înainte de a mă muta în sud, am dat o fugă și până la Icod de los Vinos, unul din cele mai vechi sate ale insulei pentru a vedea un alt monument al naturii, și anume El Drago Milenario, considerat ca fiind cel mai bătrân arbore-dragon ( Dracaena draco canariensis) din lume. Cu o înălțime de 22 m și un diametru de 10 m, se spune ca are peste 1000 ani și da, are tot dreptul să fie considerat un monument național al Spaniei și bineînțeles, emblema insulei. Am stat mai bine de jumătate de oră admirandu-i frumusețea din toate unghiurile, este cu adevărat impresionant.

             După 10 zile petrecute în Nord, am luat autobuzul și m-am mutat în Sud-ul arid și turistic. Eu însă am ales să mă cazez într-un sătuc cu două străzi, mic, cochet și foarte aproape de una dintre cele mai frumoase plaje din sud, ”Plaja de La Tejita”, care își întinde nisipul fin și negru până sub poalele  muntelui roșu, ”Montana Roja”, un con vulcanic cu statut de rezervație naturală. 

Pentru că aici temperaturile sunt mult mai generoase decât în Nord, mi-am permis să-mi etalez mușchii înaintea soarelui zâmbitor și a vântului care mă mai biciuia din când în când. Valurile Atlanticului și vântul puternic făceau echipă bună cu surferii care la vreo doi km mai la Nord, în El Medano, își testau abilitațiile.
Atmosferă foarte plăcută și relaxată aici, mai ales dacă savurezi o porție bună de tapas și o bere la barul piraților, ”Chiringuito pirata”, care se află la capătul plajei, aproape de centrul comercial La Tejita. 

              În El Medano, am avut ocazia să prind un târg de haine și produse artizanale. De la poșete turcești din piele, genți pentru dame cusute manual pe insulă, pălării nemțești din saci de cafea, coșuri din nuiele senegaleze, haine naturale din Ecuador, până la bijuterii și brățări lucrate manual, gaseai o paletă largă de produse din multe colțuri ale lumii. 
Și cum după o sesiune de shopping și filmat ți se face foame, am ales să mănânc o porție imensă de paste cu fructe de mare la un micuț restaurant italian numit ”Macaroni beach”:) .   

Atmosfera e una tipic latină, auzi și vezi oameni care vorbesc tare și gesticulează mult, se vorbea și italiană și spaniolă și la un moment dat n-am mai distins ce se vorbește acolo, parcă născuse un soi de dialect spaniolo-italian. Partea faină e că poți vedea cum fac ei pastele, căci le fac chiar lângă tine. Am savurat și o porție de panacota , am dat shut-ul de ceva lichior oferit de ei din partea casei peste cap, mi-am luat bicicleta și-am plecat acasă pentru a-mi planifica o nouă ascensiune pe Teide.
               Zis și făcut, căci ziua următoare, cu o poftă de viață de nedescris, am savurat micul dejun ”al campionului” , am studiat profilul cățărării de 40 km și am pornit în viteză spre Teide. 
Viteza însă, s-a diminuat mult după nici doi km. de la plecare căci urcarea deja începuse și după încă vreo 3 km. m-a lovit un prim hop de 10-11%, și asta era doar trecerea peste autostradă. Nu m-am descurajat și am dat la pedală în continuare... și am dat destul de mult căci kilometrii treceau cam greu, la fel și timpul. Cele 28 grade celsius și panta de 5-6% îmi făceau inima să valseze. Pulsul dădea ritmul sângelui care circula ca nebunul prin toate venișoarele corpului. Simțeam fiecare bătaie, fiecare respirație, și mă bucuram de fiecare peisaj nou ce îmi apărea în cale și au apărut și schimbat multe de la nivelul mării de unde am plecat, până la cota 2200 unde am ajuns. Aveam toate simțurile activate la maxim, practic nu făceam nimic altceva decât să simt energia vieții, care te lasă fără cuvinte. Și totuși, un elvețian mi-a scos cuvintele pe care credeam că le uitasem acasă și cu care pe parcursul a câtorva kilometrii am discutat despre tot felul de chestii, în general...generale:) L-am lăsat să meargă înainte căci nu voiam să ratez ultimul punct de alimentare de pe traseu și m-am oprit la ”Restaurante Teide Flor”, care de fapt semăna mai mult cu un bar unde se opreau cicliștii să-și adune forțele. Tot restaurantul era plin de cicliști, în special pe terasă, unde se lipeau ca muștele de cola, la soare. La fel am făcut și eu, dar pe lângă cola m-am mai lipit și de o tartă cu mere...


                 Acest ultim popas făcut  în Vilaflor, singurul sat din Tenerife aflat la aproape 1500 m. alt., mi-a dat un imbold și nici când am realizat că sunt abia la jumătatea urcării nu m-am descurajat. De aici însă panta se încăpățânează sa rămână între 7% și 10%, iar plutonul împrăștiat de cicliști îți spunea clar că urcarea nu e chiar ușoară. 

Mă simțeam bine, mai ales când depășeam câte-un moș... noroc că erau mulți și asta mi-a ridicat moralul căci am reușit să ajung cu bine la ”Hotel Parador”, care avea să fie capătul de linie pentru mine. Aflat la peste 2000 m. alt., situat la baza ascensiunii către vârful vulcanului, hotelul este destinatia ideală pentru mai marii cicliști ai lumii care merg acolo în fiecare iarnă să se antreneze. Admiram priveliștea și savuram mulțumit o nouă doză roșie cu zahăr. Pentru un moment am simțit și eu că fac parte din vreo echipă pro continentală de ciclism. 

Mi-am tras două palme să revin la realitate și am luat-o încet la vale. De ce încet? Căci vântul care bătea în rafale puternice mă cam dezechilibra și îmi dădea o stare de nesiguranță. În final, după o coborâre care m-a chinuit aproape la fel de mult ca urcarea, m-am așezat la o terasă aproape de plajă și am sorbit cu poftă o bere alaturi de un platou bun cu brânzeturi și cărneturi, bineînțeles zâmbind fericit pentru isprava zilei.

                 Și pentru că tot vorbesc de isprave, ca să nu plec sec de pe insulă, în ultima zi a șederii mele acolo, am decis să zbor cu parapanta.
O amică de-a unui prieten mi-a făcut legătura cu Simon Fulford, cofondatorul http://airsportstenerife.com/  . Vremea nu era deloc favorabilă pentru zbor și singurul loc de pe insulă în care se putea zbura puțin era în El Tanque, o localitate mică în Nord Vestul insulei. După o oră de condus, ajung în locul de întâlnire cu Simon care începe pregătirea aripei imediat ce ajung. Eram puțin emoționat de ceea ce aveam să fac, nu am zburat niciodată și nu știam la ce să mă aștept. Dar pilotul, cu o experiență de 32 ani de zbor în spate, m-a calmat rapid și m-a introdus direct în pâine. Îmi spune RUN RUN RUN RUN fără oprire până când simt că picioarele încep să alerge în gol. Am inima în gât dar mă obișnuiesc destul de repede cu senzația și după câteva minute începe să-mi placă. Ne ridicăm puțin și incepem sa facem spirale în nori iar apoi coborâm sub ei ca să pot admira frumusețea abruptă a versantului dar și albastrul oceanului. O imagine de neuitat...
Lipsa termicei care ar fi putut să ne prelungească zborul l-a determinat pe Simon să aterizăm după aproximativ 10 minute, chiar pe plajă, aproape de un câmp plin cu cactuși. Mi-a părut puțin rău că zborul a fost foarte scurt dar totuși mulțumit că am reușit să zburăm chiar și în condițiile acelea. M-am simțit bine și îi mulțumesc lui Simon și echipei sale pentru treaba faină pe care o fac. Am sărit în mașină și am luat-o încet spre casă, puțin nostalgic căci știam că a doua zi de dimineață urma să plec de pe insulă.

                E prima vacanță de asemenea anvergură pe care o fac de unul singur și pot spune cu sinceritate că mi-a plăcut la nebunie. Poate considerați că este un act de egoism dar nu mă interesează și vă spun că m-am simțit foarte bine. Recomand tuturor să își ia câte o pauză de la stres și agitație, să se urce într-un avion și să plece oriunde pentru cel puțin o săptămână, de unul singur, bineînțeles. Și știți ce e interesant? Că acum când scriu blogul, lumea e paralizată de isteria creată de Coronavirus, dar gândul îmi zboară la urmatoarea destinație de hoinăreală. Sper să se termine cât mai repede și să trec la organizarea următoarei vacanțe. Până atunci însă...să fie de bine!!!